Competitori vs prieteni

Sa zicem ca trebuie sa faci un reportaj si esti singur, desi ai pe langa tine inca 30 de persoane de la alte publicatii. Prima data il rogi pe unu dintre ei sa te ajute sa fixezi camera. Vine, se preface ca te ajuta, dar desigur ca nu face decat sa te incurce, apoi iti dai seama ca sunteti competitori. Pleci mai departe

Apoi vine momentul in care te intreaba persoana aceea daca ai informatii despre o sursa-cheie. Il intrebi de unde stie de fapt despre asta, iti arata telefonul si castile de la el, realizezi ca ti-a ascultat convorbirile, zambesti ironic, ii spui ca sunteti competitori si pleci. Te gandesti ca nu trebuia sa fie asa ar tu ai cerut sa te afli aici, asa ca trebuie sa te descurci

Ultima chestie este atunci cand persoana respectiva se impiedica si loveste camera de filmat. Plange, se agita, rastoarna toate hainele de pe el, cere la toti sa-i imprumute camera de filme, firesre ca toti il refuza. se aseaza pe o banca din fata hotelului unde trebuia sa ajunga omul-eveniment si tace. Il trezesti, te duci la el, ii dai camera, ii spui ca suntem prieteni inainte de orice pentru ca asa fac oameni. NU are reactie, orice reactie ar avea, nu ar conta, asa ca asteapta cu camera de filmat langa el in timp ce tu te deplasezi cu castea filmata in buzunar spre masina si mai apoi spre redactie. Inainte de asta, sursa ta ti-a confirmat informatia, o ai inregistrata, de ce sa nu mai faci un bine?!

Advertisements

Beneficiile tinutului de mana asupra sanatatii psihice si fizice si ce impact are acest simplu gest la nivel emotional, social si fizic

Garbo.ro spune asa:

Vindeca, hraneste, alina… Tinutul de mana…. un gest atat de mic cu niste consecinte atat de mari, un gest aparent insignifiat, dar avand de fapt puteri gigant…

Habar nu avem sau uitam de cele mai multe ori… uneori nu doar tii pe cineva de mana… ii dai aripi, ii dai speranta, ii dai putere, ii dai viata, ii dai caldura, ii dai dragoste, ii dai sprijin, il tii pe brate, il tii in inima, il aduci aproape de tine. Si ce poate fi mai frumos si mai plin de dragoste decat sa tii pe cineva de mana si sa mergeti impreuna prin viata?

Sa iubesti pe cineva. Sa mergeti mana in mana prin viata…

V-ati gandit vreodata de ce atunci cand suntem suparati, stresati sau speriati primul lucru pe care il facem in mod instinctiv este acela de a cauta mana partenerului? Sau de ce atunci cand persoana pe care o iubim este suparata avem tendinta in mod instinctiv de a o lua de mana? Conform unui studiu realizat de James Coan, profesor in psihologie si neurostiinta de la Universitatea din Virginia, raspunsul nu se afla in degetele noastre, ci in creierele noastre.

Studiul s-a bazat pe monitorizarea activitatii creierului (cu ajutorul unui aparat RMN) a 16 femei casatorite si fericite in relatiilor lor in timp ce se aflau in situatii stresante. Dupa aplicarea unui soc electric, profesorul Coan masura activitatea din zona creierului raspunzatoare de stres. Procedeul a fost repetat atunci cand femeile respective isi tineau de mana sotul, dar si cand tineau de mana un strain. Rezultatul? S-a inregistrat mai putina activitate in zona legata de stres din creierul femeilor atunci cand tineau pe cineva de mana. Nivelul de stres a scazut simtitor atunci cand femeile respective tineau de mana un strain si a scazut cu mult mai mult atunci cand tineau de mana persoana iubita. Totodata, cercetatorul a ajuns la concluzia ca, in cazul atingerii persoanei iubite, experienta unei femei in fata unei situatii percepute ca amenintatoare este mai placuta.

“Tinutul de mana este a doua natura pentru copii cand se afla sub stres”. “La fel functioneaza si pentru adulti”, spune James Coan intr-un articol publicat in Washingtonpost. Astfel, tinutul de mana calmeaza acei centri din creier responsabili pentru activitate in situatii stresante, durere si raspuns emotional. Tinutul de mana devine un fel de sprijin social ce te poate ajuta sa faci fata stresului.

In plus, conform unui alt studiu efectuat de cercetatorii de la Universitatea din Carolina de Nord cuplurile care se tineau de mana timp de 10 minute si se imbratisau pentru 20 de secunde erau mai putin afectate de situatiile stresante decat cei care nu faceau acest lucru.

2:17 AM

Am ochii dusi undeva unde inca se construiesc castele din nisip

si mainile alearga intunericul de parca maine maine incepe de azi

si nu mai e timp sa iau pulsul etajului 44 din viitorul apropiat

Publica o carte

In ziua de astazi se publica foarte mult. Nu am cum sa inteleg de ce. In ziua de azi se publica orice. Nu am cum sa inteleg nici asta. Pentru ca nu exista un control, toti publicam acum, ni se pare ca e un lucru bun, cand de fapt este un lucru care nu conteaza, minor. A publica inseamna a cumpara pentru ca e atat de multa marfa incat nu se va putea sustine din ceea ce este niciodata. Nu ar fi mai bine daca s-ar publica mult mai putin dar s-ar publica asa cum a fost lasata initial aceasta chestie? Noi procedam exact ca niste elevi care se bucura cand nu fac ore si apoi or sa regrete atat de mult de fiecare data cand se vor gandi la ce nu stiu. Asa se intampla si cu publicatul.

Articol pur

De ce credeți că un articol face ca lumea să roiască în jurul lui? Să fie oare pentru că a studiat autorul zece milioane de cărți și a cerut consultanță de specialitate, sau că are prieteni care îi fac reclamă pe blog fără să îi pretindă nimic, sau că, după el, orice se va mai citi  chiar și cu voce tare și groasă, într-un loc public, deschis și foarte deschis către orice ureche care se lasă descoperită ca o frunză prinsă între iarnă și toamnă, nu va mai conta.

Credeți că ma joc? Nu, nicidecum. Nici măcar nu scriu. Credeți că textele de 1000 de cuvinte fac mai mult decât: “Epilatul dăunează grav sănătății”. Normal că asta nu va face decât să o convingă și pe neconvinsa de la trei că e timpul să folosească, așa cum i-au spus tinerelele ei, printre sârmele brodate cu rufe, ceară de epilat la cutie, de asta de care se găsește numai în locurile cu grad maxim de risc, cele în care doar SIE și SRI pot interveni în caz că tinerica din tableta noastră, că asta se vrea a fi o tabletă, și nu cred că e cazul să vă fac neștiutori și să vă trimit în primul an de comunicare, este atacată pentru pielea ei fină ca sarea de bucătărie cu factură făcută în port la Constanța. Și, culmea cea de pe culmea cu rufe, e că sarea aia e tot de la noi iar noi o vedem așa fină că scrie altceva pe ambalaj. Oare așa să fie și tinerica noastră când înceacă să dezlipească o etichetă de pe propriul corp și să lase acolo un loc mai trainic și mai frumos?! Dar dacă tinerica noastră ar fi urcată într-o dubă, nu de aia în care se bagă site-ul de cultură, din aia în care lucrurile mari  se bagă ca să devină mici, fapt care presupune un efort egal cu cel de a te lupta cu ceara arsă de mama focului pe rug care curăță corpul de 999 de impurități și apoi te lasă să cauți, ca oarba în întuneric, impuritatea care mai rămâne. Tinerică dragă, ai cuvântul…

Mai departe nu mai este pentru că tanti tinerica și-a luat iubirea pentru Jose Armando între măselele apăsate de epocă și a închis ușa la baie cu zăvorul, firește. Face exact ca și copilul căruia îi spui să nu fumeze. Se bagă-n baie, trage o haină pe ea, muscă cu dinții dintr-un carton cu candidatul la prezidențiale și se luptă cu fiara, pardon cu ceara, că ea e o fiară. Mă scuzați, sunt uituc, cine are nevoie de cuvinte când tinerica se aude cum dovedește ceara în baie. Sau ceara o dovedește pe ea. Asta e întrebarea!

Articol pentru Superblog 2014.

Adevar

mi-e dor ca scrisul meu sa planga
mi-e dor ca el sa moara
mi-e dor ca el sa traiasca moartea asta
ca si cand ar fi ultima
mi-e dor ca el sa nu mai aiba nevoie de mine
si sa nu-si mai ascunda durerea noua sub podeaua veche
mi-e dor ca scrisul sa nu mai cerseasca in fata timpului
mi-e dor ca timpul sa-l scoata la o plimbare prin frunze

Cum se scrie un articol câștigător?

Cum se convinge un porumbel că se va întoarce de la concursul în care a fost înscris de stăpânul său după exact numărul de zile stabilit de organizatori? E un risc asumat doar la nivel declarativ, în rest , semnătura ta este o vorbă pe care vântul o duce oriunde îl taie capul fără să te întrebe, fără să spună dacă este bine, dacă ceva mai trebuie, dacă e soare sau dacă e frig, dacă semnătura ta valorează ceva până când porumbelul se va întoarce. Știu eu că ați priceput ideea pentru că mințile deschise creează Deschidere. iar de asta ne aflăm aici, de asta trimitem texte la zbor după ce le hrănim și le antrenăm așa cum se cuvine. Dar cine suntem noi?

Noi suntem oameni și suntem unici. De aceea încercăm și construim din asta. Asta e ștamplila noastră, condiția prin care trecem ca să devenim argument stabil, lumea pe care o personalizez ca să devin eu, cel pe care să îl accept când mă întreb cine și ce sunt. Am ales să mă folosesc de șansa celor de la Colop pentru a expune cum aș personaliza eu Printer G7, fapt de care sunt absolut convins. El ar trebui să conțină următorul text: “Distanța până la fericire e cel mai frumos poem”, text care face parte dintr-un poem al meu, cel mai real poem scris vreodată, pentru că înainte de orice, un poet spune, în metaforele lui, Adevărul.

Articolul este o dovadă clară a adevărului pe care îl spun. De ce ar fi importantă pentru mine o asemenea ștampilă? Pentru că e momentul în care persoana care a schimbat total lucrurile în viața mea a apreciat calitatea poemului și i-a rămas setat în ființa ei ca fiind lucrul cel mai important pe care l-a găsit scris de mine și după care am ajuns să mă ghidez. Pentru a spune asta am nevoie de metafore puține și de cuvinte și mai puține. De ce? Pentru că asta mă însoțește peste tot și lupt să rămână așa.

Let’s Run!

Mi-e frică la 18 ani, drumul alunecă pe lângă mine, serile s-au destupat, încep să fie obraznice, mă trag și pe mine după ele, eu am discernământul întins pe o felie de pepene de vară stors de rugăciuni nerușinate, dar cu cu toate astea plec în fiecare seară și nu-mi mai pasă. Am fost la vârsta de 25 de ani si am fugit de acolo. Am dat mâna cu păcatul și m-am întors fără să întorc capul.

Am 18 ani, noul Aygo sub talpă, toate luminile se dezbracă peste noi când amândoi avem sub talpă asfaltul tuns ca un zâmbet de toamnă mai mult spre dreapta pentru că locul de acolo seduce și mereu se schimbă, siropul de pe hainele celor care trec prin dreapta se asortează cu sloganul  „Go Fun Yourself”. Dar parfumul celor care intră în sufletul nostru, în casa noastră, în camera mobilată în stilul unic și inconfundabil de mașina Toyota care se conectează cu lumea noastră tehnologică, adusă la o bătaie de inimă apropiere și care durează cât timp încerci să te vindeci de boala de a avea 25. Vreau doar să avem 18 ani, și ea să îmi sufle în boxe să mergem mai departe.

De fapt asta am făcut în anul în care am avut 18 și nu doar o singură dată. Am mers mai departe. Să fugim, alergăm Toyota până peste cap. Ea sigur va rămâne în picioare.

Înţelegerea, cucerirea timpului

Obosisem. Paşii mă duceau spre casă. Aş fi vrut să ajung doar în câteva minute. Mi se părea că străzile nu mai erau aceleaşi. Mă îndepărtasem parcă, prea mult. Am ajuns. Am găsit-o înfăşurată într-un pled maroniu, avea un album foto pe genunchi şi privea pozele cu noi. În clipa aceea, mi-am dat seama că timpul, ca un vânător, mi-a răpit zilele şi tacticos lovea în ele, în mine şi în ea. Era clar că şi ei îi era dor. Am îmbrăţişat-o şi am simţit că nu-mi mai doream nimic. Uitasem de mine. M-a privit şi mi-a răspuns cu un zâmbet, apoi dintr-o dată devenise neliniştită.

– S-a întâmplat ceva? E totul în regulă la serviciu?
– Da, e totul ok… Dar, te rog să mă ierţi!
– Nu înţeleg, nu am de ce să te iert…. Te-am aşteptat, aşază-te şi spune-mi despre ce e vorba.
– Nu te îngrijora, iubita mea, nu s-a întâmplat nimic, am căzut pradă timpului şi am uitat de noi, de bucuriile noastre.
– Vom recupera tot acest timp, suntem aici. Împreună vom depăşi aceste zile aglomerate. Trebuie doar să avem răbdare. Sunt lângă tine.
– Ştiu, dar…

În seara aceea am lăsat întunericul să cadă peste noi, am stins cuvintele în şoapte dulci şi ne-am supus tăcerii. Eram acei copii de altădată. Dorul aprins ne-a făcut să ne amintim de primele momente când ne-am cunoscut. Era apropierea noastră. Ne iubeam.

La o săptămână, după ce lucrurile păreau că se aranjaseră, m-am gândit că un weekend la munte ne-ar prinde bine. Am făcut rezervarea şi urma să ne pregătim. Ziua tatălui meu se apropia, iar eu nu aveam nicio idee cum o să reuşesc să îi fac o surpriză. De data asta, ştiam că nu o să-l surprind cu nimic. Ea m-a luat de mână, m-a privit în ochi şi mi-a spus:
– Dragul meu, nouă ne plac lucrurile simple, întotdeauna au avut farmec, iar pe noi asta ne bucură. M-am gândit că ţi-ar prinde bine o idee. Mâine vom merge împreună să alegem un cadou potrivit pentru frumoasa aniversare a tatălui tău. Ce zici de noile produse “ Gerovital H3 Man “ ?
– Vom avea timp să trecem ? Nu vreau să stric totul tocmai acum. Pentru noi e important să ajungem acolo unde ne-am propus.
– Părinţii noştri sunt la fel de importanţi, vom ajunge la timp, vei vedea…

Într-adevăr, după ce ne-am luat “la revedere” de la ai mei, am pornit spre Poiana, Poiana Braşov. Aerul proaspăt trecea prin noi şi respiram cu voioşie.
Târziu, după ce ne-am instalat într-o cabană micuţă, ne-am odihnit trupurile obosite, lăsând focul din şemineu să ne poarte în tainele misterioase ale serii. Un ceai călduţ era potrivit. O priveam şi îi spuneam cât de mult o iubesc. Îi sărutam fiecare degeţel ce urmărea rândurile unei poezii pe care i le scrisesem atunci când era departe de mine. Eram fericiţi. Mă cuprindea în braţe ca pe un gând. Îşi lăsa buzele să se apropie de mine şi-mi aducea mângâierile că pe cele mai sincere sărutări.

Nu voiam să ratez niciun minut. Fericirea ochilor ei îmi spunea totul. Nici nu mai era nevoie de cuvinte. Totul era atât de liniştit, până când… un foşnet se auzi venind din spatele încăperii. Am tresărit. M-am îndreptat uşor spre fereastră. Ea nu s-a speriat. M-a urmat încetişor. Am tras perdeaua. Câteva căprioare mergeau spre izvor. Era încântată, copilul din ea se bucura, era pentru prima dată când le putea zări atât de aproape. Am lăsat cerul să le păzească pe micile tremurânde, iar noi ne-am aşezat lângă focul înteţit.

– Îţi mai aminteşti când te întrebam, “îmi spui şi mie o poveste” ?
– Desigur, iar una dintre ele a fost cu o poieniţă, flori, căprioară, aşa cum îi plac fetiţei mele. Ştiu că ţi-a plăcut povestea aceea, iar eu eram mai emoţionat decât tine…
– Da, era când tu încercai să-mi readuci zâmbetul pe buze şi reuşeai să faci asta de fiecare dată… şi-ţi mulţumesc chiar şi acum…
– Copilaşa mea, crezi că am încercat să te cuceresc cu asta?
– Nu, nu ştiu dacă-i vorba despre cucerire, ai fost acolo ori de câte ori aveam nevoie, iar pe lângă vocea ta caldă şi scânteia din ochişori, înţelegerea dintre noi a depăşit orice. Înţelegerea ne ţine de mâna. Te iubesc !

Mă gândeam dacă ar mai fi fost nevoie să vorbesc sau să tac, să zâmbesc sau să lăcrimez. Era lângă mine, într-un loc micuţ şi demn de apreciat. A fost una dintre alegerile potrivite la momentul potrivit de a ne deconecta pentru două zile. Bucuria sufletului ei era în braţele mele. Simţeam că trăiesc din nou…

Acest articol este înscris pentru competiţia SuperBlog, iar povestea este scrisă pentru ea, pentru mine, pentru voi…