Înscriere Super-Blog

Bună dimineața. Am dus un război cu mine din care nu a câștigat nimeni. Și nimic. Pe acest bloguț vor fi articole pentru Super-Blog pentru că voi încerca, dacă toate grijile îmi vor da pace, să scriu și, în cele din urmă, să termin cât mai sus, deși nu este decât un loc pentru treaba asta.

Nu am idee cum voi face asta, cu ce povești și cu ce lucruri bune voi încerca să rup tiparele, știu doar că trebuie să o fac. Deci, pe bune, de acum, aici, voi scrie, când voi avea inspirație, pentru Super-blog. Știu cam tot ce este de știut despre treaba asta, deși nu este vorba despre asta aici, ci despre nervi și răbdare, despre maturitate, lucruri care îmi lipsesc. Dintotdeauna mi-au lipsit. Joc un joc dar nu în joacă.

Sângele apă nu se face

Fifa nu merge pe laptop

Bună să vă fie dimineața. Eu am o chestie, poate mulți o au dar vorbesc greu despre ea. Este pe bază de stres. Mult stres. Câteodată când simt că e prea greu și îmi ia prea mult timp să trec peste o zi, mă pun să joc Fifa, deși nu m-am priceput niciodată la asta foarte bine. Dar joc așa cum știu eu, încet, calm uneori, enervat alteori, dar mă ține în priză și asta este scopul meu. Și da, pentru chestia aceasta îi sunt teribil de recunoscător jocului de Fifa, mai corect spus, fiecărei ediții scoase de Ea Games pentru jocul de PC numit simplu și inspirat Fifa.

Treaba este că eu fac asta pe laptop și nu e deloc bine și laptopul meu e vechi, antic și de demult. Și se suprasolicită. Și începe să se încălzească de parcă ar striga din toate colțurile sale Scoate-mă de aici, sunt obosit. Dar eu nu-l prea bag în seama căci sunt concentrat deși seara când sunt eu și o liniște totală în jur, laptopul meu se aude chiar strident și prin asta reușește să fie mai mult decât convingător. Ies din joc, mai stau, îl aștept să se răcească, mai intru mai fac un meci, îi mulțumesc că m-a lăsat să mă joc Fifa și de data asta, îl pun pe măsuța de lângă mine și caut țigara în semn de pauză.

Când sunt cu țigara în intimitatea gestului, mă gândesc doar la faptul că îmi trebuie un calculator noi. Da, știu, am mai zis asta. Da. știu, am mai gândit asta de cel puțin zece ori mai mult decât am zis. Dar n-am făcut nimic pentru că buzunarul meu m-a privit cu ură și cu dispreț. M-am uitat la țigara mea și am zis că poate data viitoare vor avea și dorințele mele o bază. Am găsit un site care pare a fi înțelegător cu buzunarul care nu dorea să audă de cumpărarea unui calculator și am văzut că este vorba de lei puțini, context care mă aduce și pe mine în discuție.

Accesați acest magazin online pentru că să înțelegeți despre ce sume mici zic eu aici, despre ce produse noi sau second hand gândesc eu că ar fi de maxim interes pentru plăcerea mea de a juca Fifa în mod decent și fără ca să simt îngrijorare pe motiv că s-ar putea distruge laptopul din dotare și, din păcate, m-ar lăsa în pom și pomul ar fi în aer. Nu, nu, nu. Cândva, cumva semnez aprobarea de prietenie totală cu buzunarul meu. Și aștept ca el să deschidă larg brațele și să facă click cu calculatorul de care am nevoie de un timp. Cu bine   

Opțiuni

Este ploaia caldă, doi oameni nu s-au mai văzut demult, unul a îndurat viața zece ani în pușcărie, celălalt doar un an și șase luni. A ieșit s-a îndreptat, a mers la bancă să ia un credit pentru visul lui de a avea un atelier auto, dar banca i-a spus că nu mai ajută oameni cu afaceri. A făcut o scenă, s-a calmat într-o votcă și într-o ploaie de note de pian. Se pricepe la pian, nu are, însă, diplomă, lucrează la un atelier auto, niciodată nu câștigă nici pe sfert din cât ar merita. Dar s-a retras, e curat acum, în el mustește un plin de mândrie cu care merge spre soare în fiecare zi.

Fratele lui s-a schimbat în pușcăria de zece ani. În zece ani spune că oricine se schimbă, darămite dacă oricine din poveste este într-o celulă. A găsit niște tipi care urăsc băncile și au un pont de la una de la marginea orașului care își lasă deschis seiful trei minute în fiecare zi. Plănuiesc să o atace. Fratele mai mic cu 1 an și șase luni de pușcărie nu mai vrea. Spune că se îndreptase. Fratele mai mare încearcă să îl convingă că așa este mai bine. Speră ca după ce reușesc asta să aibă parte de opțiuni. Ar fi prima dată în viața lor când ar avea de ales.

Duminica nu se mai scrie

DA. Bună dimineața. Încercam un film după o bucată de politică ca în curtea școlii. Am descoperit că e bine să lași un timp între scris, am descoperit că e bună o pauză și m-am gândit să fac asta legal. Cum adică legal? Cel mai simplu din lumea asta este să îmi iau o zi pauză de la scris. Duminica nu mai postez, doar dacă este vreo poezie sau ceva, dar și așa, am agenda mereu lângă mine, așa că am salvat asta. Cred că asta eliberează din presiune.

Eu greșesc pentru că pun singur presiune pe mine și atunci nu mai fac lucrurile așa cum trebuie, nu mai gândesc limpede, la naiba, nu mai gândesc deloc,  așa sunt eu, așa am în cap, așa fac, este foarte simplu să spun și foarte complicat să mă lupt cu mine. Dar îmi iau o zi de pauză. O zi în care pot să fac ce mă taie capul, o zi în care să mă risipesc și o zi pe care să o risipesc așa cum e cazul.

Asta va fi o mare problemă dacă vreodată voi lua decizia să fac blogul pe sport pentru că duminica, alături de ziua de sâmbătă, este o zi foarte încărcată, o zi în care trebuie să te trezești primul, să scrii televizările, comentatorii, cotele și apoi apoi cronicile de meci. Și pe la unu în dimineața cealaltă, pentru că ultimul meci al zilei de duminică începe la 23:00, să pot zice liniștit după ce văd statisticile: What a day!

Dar, deocamdată, rămân la decizia mea cu duminica pe post de sărbătoare onorantă pentru mintea și inima mea. Pe această cale vă spun bună să vă fie inima și zi plăcută 

Mergem la concert la Târgoviște

Bună seara. N-am mai ieșit din casă și din curte de vreo două săptămâni, e cam mult, dar nu-mi permit să ies. Eu am concepția de la capitală că oriunde ai pleca trebuie să ai minim 50 de lei și banii aceștia nu mai trec pe la mine. Da, aș ieși, dar la noi nu se întâmplă nimic. Da, lumea nu e plină de metafore ca să poți umbla desculț prin ea. Da, oamenii se prefac foarte mult, nu te ascultă, nu ai cu cine să vorbești dacă nu aduci ceva cu tine, dacă nu aduci o idee, un eveniment, o informație, lumea vrea ceva de la tine ca să te accepte, lumea nu are, de fapt, nevoie de asta, dar are o plăcere sadică să colecteze așa ceva. Lumea  e un haos schimbător.

Aș vrea să ies undeva unde să nu cadă cumva, din greșeală, atenția pe mine și să răspund la vreo întrebare, știu că nu are rost, nimic nu are rost, aici totul e pe dos. Hai să ascultăm muzică, să fim mulți și buni și să nu ne uităm la celălalt, hai să ascultăm o muzică diferită într-un loc bine ales unde sper că oamenii vor privi muzica. De ce?  Pentru că acolo mergem pentru muzică, pentru spectacol, pentru artist, pentru voce, pentru versuri și pentru ca să mai uităm, să ne mințim că trece cu asta și după ce muzica se oprește. Da, noi, oamenii, ne mințim între noi cel mai mult. Muzica sa îl prezintă, nu trebuie să o fac eu.Asta este, de fapt, adevărata prezentare, nu trebuie băgat cu forța pe ușa., are el arma sa cu care toți îi cor deschide. Pentru asta youtube-ul e darnic cu noi. Băgați o geană aici

Unde mergem? Mergem la mine, la Târgoviște, mergem la Obie, artist de muzică cu gust pe care îl găsiți pe pagina evenimentului de facebook , pe care îl descoperiți suficient cât să vă facă curioși. Vedeți cât am nevoie să ies? Scriu greu și asta m-a pus la pământ. Vedeți cât am nevoie de altceva, cât am nevoie să mă eliberez, cât am nevoie de un concert de calitate și el e chiar în județul nostru, în inima lui, la Studio Bar By Belvedere, dar vedeți totul pe afișul pe care vi l-am lăsat și care mie mi se pare făcut cu inimă, minte, cap și mult bun gust și, mai mult decât atât, mă declar foarte plăcut surprins de calitatea lui și de calitatea muzicii la care ne invită elegantul afiș. Și e chiar de la mine din județ și eu credeam că Dâmbovița chiar a murit de tot.  Da, eu chiar am nevoie să mai uit de culoarea mâinilor mele, de mirosul trupului meu, de oasele mele obligate prea mult la incomoditate, de gustul de dimineață bătrână. Da, sigur, am nevoie să ies.

Muzică în loc de artă

Bună dimineața. Sau era altfel. Nici nu mai știu, nici nu mai știu cum era, nici nu mai știu dacă este foarte important. Am realizat că atunci când cauți muzică, găsești ARTĂ, asta și pentru că mă pregătesc să scriu despre un om care face muzică și vine chiar la noi în Dâmbovița și cum pe la noi nu trec des oameni care au asta în sânge, am zis să mă folosesc de seara asta și de muzică pe care vreau cu toată deschiderea și amabilitatea să o postez aici.

Poate o vede, cineva, poate o ascultă, poate o mai ascultă, poate crede că e mai bine să închidă ochii și să o asculte cu ei așa. Credeți că muzica se ascultă cu ochii închiși, adică eu sper să se asculte așa mai mult, sper doar să se audă în interior, acolo a fost mereu locul ei, doar că suntem oameni și nu avem timp să punem discernământ. Enjoy this 🙂

Când mama se uită la telenovelă

Da, da, i-am zis că scriu asta și că ea, mama, va citi. Mama mea citește tot ce prinde de la mine de pe facebook, îi pare bine când citește un text de la mine, nu a văzut niciodată că un text de pe blogurile mele poate fi și o reclamă și e tot ce mă bucură.

Când mama se uită la telenovelă nu știu cum de m-a prin la ea în cameră și timp de 45 de minte nu a fost nimic în filmul ăla, cred că obosise ala de la sunet să tot repete ceva acorduri și aia să nu facă nimic, adică actorii din film, o porcărie., ce să mai. Îi spun că dacă s-ar economisi costurile de producție de la 45 de minute de filmare de la telenovelă, s-ar putea ajuta cam șase familii cu șase copii să treacă peste iarnă. Și poate să meargă și la școală, aș adăuga, cu un zâmbet larg pe fața mea.

Dacă știți cât costă un minut de filmare și de difuzare în televiziune atunci știți cu siguranță că am toată dreptatea din lume. Iar dacă nu mi-o dați, nu-i bai, de data asta mi-o iau singur și mă mândresc cu asta. Mama a zis că să îi las, că nu fac și ei nimic, nu fac nimic rău, doar se pupă. Poftim explicație de te întrebi cine este mama și cine este copilul. Cu bine!

Mi-a murit plăcerea de a scrie

Bună ziua. Acest text se numea: Doamne ce doare prostia. Nu știu de ce dar am fost afectat zilele acestea pentru că nu reușesc să-i dau de cap blogului cel nou, care arată ca dracu și nu se leagă de butoanele sociale, am fost și sunt afectat de asta și sunt gata, acum, să scriu că e așa de grav pe lumea asta să fii prost. E ca și cum ar mușca din tine, ar mușca din dorința ta, din firea ta de a fi bine, ar găsi ca fiind foarte bună acțiunea de a lua totul din tine, ar afecta orice altă acțiune a ta.

Nu mai gândești, nu mai observi, ești doar un prost cu un gând: de ce nu merge, ce să îi fac să meargă, de ce nu mă pricep și eu la ceva pe lumea asta și te apucă plânsul. Și de aici nu mai ai scăpare.

Nu mai îmi doresc să scriu nimic pentru că asta ține exclusiv de partea tehnică a siteului. Dacă nu stăpânești asta, nu ai, cred, de ce să scrii. Poate că greșesc, poate că mi-am dorit prea mult să am și eu un blog și a ieșit o caricatură hidoasă, una foarte amuzantă sau una extrem de tristă. Nici eu nu mai știu.

Când scrii fără rost, obosești. Când scrii fără niciun Dumnezeu pe lume, te ia dracul și toți sateliții lui. Deci, pe cale de consecință, m-a luat Dracul. Voi să nu faceți așa ceva

Ce să declar eu la interviu

Bună seara. Scriam mai devreme cuiva ca o să-i răspund la un interviu. Apoi m-am gândit ce am să spun despre mine, ce să spun eu la întrebarea cine ești, . Pot eu oare spune despre mine că sunt autor? Nu cred, nici vorbă. Pot eu spune că sunt scriitor? Nici eu nu cred asta într-un vis de dimineața dulce, darămite într-un fapt pe cât de adevărat, pe atât de dureros. Mă gândeam poate prea serios la o chestiune care ar trebui să mă facă să mă râd de mine.

Pot eu oare să spun despre mine că sunt blogger? Să fim serios, mă citesc prietenii, înseamnă că sunt un prieten cu blog și nimic mai mult. Mergând pe premisa asta, ce pot spune despre mine ca să nu mint? Sau ce pot crede despre mine ca să fiu sigur că nu mint?

E greu să mai ai siguranță în ziua de astăzi pe tine, pe povestea ta, pe relația ta cu societatea, iar eu, cu atât mai mult, cred că nu am nimic de spus. Nu sunt, însă, ipocrit să declar că nu mi-aș dori, dar unii vin și spun că nu faci nimic pentru asta, ei cred că neavând lipsuri și fisuri, e ușor să să faci ce vrei și ce-ți place.

Dacă e să declar ceva la interviu, am să declar asta: nu faci ce-ți place, faci doar ce-ți rămâne de făcut din ceea ce lasă care îți decid asta. Dacă e cineva care crede că nu faci doar ce-ți rămâne, e liber să citească orice basm din lume asta și să și-l asume.